Skip to main content

Tot spațiul dintre gândurile mele, de Bogdan Răileanu. Recenzie.

Am cumpărat cartea asta pentru că titlul mi s-a părut genial. Tot spațiul dintre gândurile mele. Are cumva o încărcătură puternică, e atât de multi-dimensional: spațiul ca spațiu, spațiul în timp, spațiul în abstract. Întotdeauna am fost de părere că o carte e la fel de puternică precum sentimentele pe care le stârnește în tine. Iar cartea asta promite destul de mult. Pe lângă titlu, uită-te la copertă: un astronaut, o fântână, o muscă atârnată cu capul în jos. Începi să simți și să gândești înainte să deschizi cartea.

S-a ridicat cartea la nivelul așteptărilor? Alor mele da, ce-i drept pentru că am știut la ce să mă aștept. Am citit deja destul de multe cărți scrise de autori contemporani tineri (vezi, de exemplu, recenzia pentru Escapada, de Lavinia Branșite). Majoritatea autorilor par să se limiteze acum la povestioare scurte, ușor digerabile de o audiență cu putere de concentrare tot mai redusă. Ce să-i faci, se mișcă și ei cu vremea. Nimeni nu le-ar citi un bildungsroman. Deci, dacă pornești cu doza asta de realism, cartea e drăguță. Mai prinzi câte o idee-două care te fac să zâmbești.

În ansamblu, ceea ce am apreciat cel mai mult a fost faptul că povestirile sunt cu adevărat actuale. Bogdan Răileanu a lăsat deoparte clișeul de popor asuprit de comunism și privește candid asupra unor personaje care încearcă să se încadreze într-un context politic mai larg. În comparație cu Escapada de Lavinia Braniște, pe care eu am numit-o cartea româncei amorțite, Bogdan Răileanu aduce o energie nouă. El alege să scrie despre românii care merg la ski în Austria, despre prima generație de copii români doar pe jumătate, despre lesbiene, despre artiști recunoscuți în Berlin. E un aer nou, cu adevărat actual: personajele nu mai sunt victime; sigur, toate au dramele lor, dar tradiționalul pesimism românesc e bine dozat și uneori înlocuit cu umor.

Astea fiind spuse, nu te aștepta la o carte care va face istorie. Ia-o așa cum e: o lectură ușoară depre românul de azi, scrisă cu talent.
Tudor tăcu și începu să culeagă cu degetele câteva firmituri de pe fața de masă. Făcu un morman, apoi îl mătură de pe suprafața mesei cu o mișcare scurtă, ca și cum grămăjoara de firmituri ar fi fost propriile sale gânduri de care voia să scape.
Ai citit cartea? Dacă ai citit-o lasă un comentariu și spune-mi impresiile tale!

Comments

  1. Eu am râs de m-am prăpădit la faza cu girafa :))

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prietena mea genială, de Elena Ferrante. Recenzie.

În ultima vreme, au început să mă intereseze femeile care scriu despre femei. Probabil e o răbufnire după n -șpe ani de școală românească în care am consumat doar literatură scrisă de bărbați despre bărbați. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un nume de autoare pe listele de lectură din liceu. Cu excepția Vitoriei Lipan și a Otiliei  lui Călinescu, mi-e greu să numesc personaje feminine cu adevărat memorabile, fie ele scrise chiar și de un bărbat. (Și dacă tot suntem la capitolul frustrări din copilărie, trebuie să menționez că toate cărțile acelea alese grijului de vreun nene sau vreo tanti ministru veneau la pachet cu un comentariu sec ce trebuia înghițit și regurgitat în caz de examen.) De când am luxul de a citi cărți alese de mine, constat cu bucurie precaută că literatura română a început să crească ovare. De exemplu, Escapada Laviniei Braniște oferă o perspectivă autentic feminină asupra vieții cotidiene românești și observă raporturi interesante între femei: unele de pri

Povestea noului nume, de Elena Ferrante. Recenzie.

Cucerită de  Prietena mea genială , primul volum din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante ( vezi recenzia ), am citit pe nerăsuflate cel de-al doilea volum, Povestea noului nume.  Dacă adolescentele Lila și Elena mi-au acaparat atenția încă din prima carte, tinerele Lila și Elena m-au câștigat definitiv în a doua. Caracterele lor, atât de opuse și totuși în echilibru atunci când se întâlnesc, conving. Le crezi. Poate că ceea ce le dă veridicitate e refuzul Elenei Ferrante de a-și plasa personajele de o parte și de alta a binelui și a răului; totul e o iluzie a perspectivei. Lila e, în același timp, genială și naivă. Mi-a plăcut, în mod deosebit, geometria romanului: pe fondul unui timp dureros de unidirecțional în care personajele cresc și îmbătrânesc ireversibil, poveștile lor cotesc, se intersectează. Elena Ferrante pare să fie în principal un adept al ciclicității: personajele pornesc dintr-un punct la care, sub o formă sau alta, revin. Pentru cititor, aceste întoarceri da

Escapada, de Lavinia Braniște. Recenzie.

Nu demult, eram în căutarea unei cărți ușoare, cu care să adorm în mână. Preferabil niște schițe. Cu resemnare, fac parte din generația amorțită de Internet, care trebuie să depună eforturi intelectuale notabile ca să poată urmări un fir narativ mai lung de câteva pagini. Pe principiul  ain't nobody got time for that . Am dat peste Escapada , cartea Laviniei Braniște. Descrierea se potrivea criteriului meu de carte de noptieră (De fapt, vorba vine de noptieră. Cu aceeași resemnare, fac parte din generația care preferă să evite efortul de a se deplasa până la librărie sau de a șterge praful din bibliotecă. Aleg să-mi înghesui pornirile intelectuale pe un Kindle. Apropo de asta, de ce niciun site românesc nu vinde e-book-uri în format .mobi pentru Kindle? De ce trebuie să hack-uiesc tot timpul alte formate dubioase și să mă simt aiurea în ciuda faptului că am plătit pentru carte?). Așadar, cartea de noptieră  avea următoarea descriere: povestiri relativ scurte.  Întruchipări al