Escapada, de Lavinia Braniște. Recenzie.

Nu demult, eram în căutarea unei cărți ușoare, cu care să adorm în mână. Preferabil niște schițe. Cu resemnare, fac parte din generația amorțită de Internet, care trebuie să depună eforturi intelectuale notabile ca să poată urmări un fir narativ mai lung de câteva pagini. Pe principiul ain't nobody got time for that. Am dat peste Escapada, cartea Laviniei Braniște. Descrierea se potrivea criteriului meu de carte de noptieră (De fapt, vorba vine de noptieră. Cu aceeași resemnare, fac parte din generația care preferă să evite efortul de a se deplasa până la librărie sau de a șterge praful din bibliotecă. Aleg să-mi înghesui pornirile intelectuale pe un Kindle. Apropo de asta, de ce niciun site românesc nu vinde e-book-uri în format .mobi pentru Kindle? De ce trebuie să hack-uiesc tot timpul alte formate dubioase și să mă simt aiurea în ciuda faptului că am plătit pentru carte?). Așadar, cartea de noptieră avea următoarea descriere: povestiri relativ scurte. 

Întruchipări ale omului modern preocupat de cariera și de statutul său în societate, personajele Laviniei Braniște visează la îmbogățire și recunoaștere socială, uitând de familie si de cei apropiați. De multe ori însă, munca până la epuizare, obsesia pentru propria imagine și îndepărtarea de prieteni pot avea consecințe nebănuite. Fiecare text al Escapadei redă, subtil-ironic, imaginea mult amplificată a unei probleme provocate de stilul de viață actual. Munca într-o mare companie, lumea universitară, întamplări mărunte sau relații eșuate devin puncte de plecare pentru povești cu tâlc, pline de farmec, al căror final este de multe ori lăsat în voia imaginației cititorului.

Mă simt obligată să menționez că diacriticele îmi aparțin. Încă nu pot să-mi dau seama dacă autorii site-urilor românești fără diacritice nu știu să își instaleze tastatura românească sau trăiesc încă în anii 90 cu teama că orice caracter non-ASCII o să le topească serverul. Dar să trec de la formă la fond. Descrierea mi-a surâs. Părea genul de carte care tratrează micuțisme, care cu modestie și sinceritate pune armele jos și acceptă că viața e a individului, iar marile întrebări și temeri existențiale trebuie lăsate în mâna filozofilor cu probleme de ego ca Noica. Dar ceea ce m-a convins să cumpăr cartea a fost continuarea descrierii de mai sus:

Lavinia Braniște s-a născut în 1983, la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj-Napoca și București.

Cu alte cuvinte, autoarea 1) e femeie, 2) e tânără, și 3) nu pare a fi un amator, din moment ce a studiat la universități bune; cel puțin a făcut efortul să se desprindă de orașul natal. În retrospectivă, a decide să citesc cartea pe baza ăstor trei motive e echivalent cu a o judeca după copertă. Poza pe care cele două enunțuri seci de mai sus mi-au sugerat-o era colorată: am văzut un avânt nou în literatura românească, un unghi îndrăzneț asupra statutului româncei în societatea contemporană. În munca până la epuizare am citit cu optimism un adio mult așteptat veșnicului laitmotiv comunist al românului blazat care taie frunză la câini. Am ales să ignor semi-tragicul din spatele sintagmelor ca obsesia pentru imagine sau munca într-o mare companie și am mizat pe ideea că, în sfârșit, cineva scrie despre societatea românească în raport cu cea occidentală. Coperta cărții mi-a promis că, în locul disperării rusești, am să citesc despre nefericirea din vest.

Nouăsprezece capitole mai târziu, aveam să rămân pe gânduri. Pe de o parte, Lavinia Braniște nu m-a dezamăgit. A scris, într-adevăr, sincer și modest. În ciuda formatului foarte scurt, adecvat atenției mele tot mai deficitare, povestirile ei nu par grăbite. În loc să comprime timpul, a ales să îl secționeze în segmente scurte. Ca și cum ar fi făcut curățenie de primăvară și, în loc să-și înghesuie paltoanele vechi într-un singur dulap, a ales să le arunce pe cele pe care nu le mai poartă. Hainele care au rămas sunt aerisite, nu te sufocă. Eficiența cu care personajele vin, te acaparează și pleacă se aliniază la viteza Internetului. Totul e în mișcare, dar substanța rămâne. Am observat, ca un cititor amator fără cunoștințe literare prea vaste, că narațiunea se împletește cu firul gândirii personajelor; timpul e prețios, așa că naratorul nu are timp să se detașeze de personaj. Povestirea e cursivă, needitată, așa cum vine firesc:

Nu-i nicio problemă dacă întârzii uneori cu banii, îi spusese proprietara. Virăm noi pentru rată. Cei doi emigraseră în Germania. Rămăsese Gabi să le plătească rata la garsonieră. Partea bună e că noi n-avem de gând să ne întoarcem. Poți să stai oricât, că nu te dăm afară. Când ajung acasă, mă-mbăt, și-a zis. Și-mi fac unghiile de la picioare.

Mi-a plăcut cartea. Lamentările care urmează nu sunt o critică la adresa ei. Sunt, pur și simplu, consecințele iluziilor pe care mi le-am făcut judecând după copertă. Am crezut că voi fi revigorată, c-am să citesc despre femei cu care să rezonez. În schimb, după ce am terminat cartea, am rămas cu un gust amar, pe care n-am putut să îl numesc imediat. Mi-a luat câteva zile până când să-l identific concret, într-un moment aleatoriu în care cel mai probabil ar fi trebuit să fiu atentă la altceva. Mi-am dat seama că personajele feminine, deși ocupă un loc central, sunt amorțite. Lavinia Braniște e un fotograf talentat, dar și-a ales un peisaj prea dezolant.

Românca e amorțită și așteaptă (o moștenire de exemplu).

În Anelide, personajul central feminin o îngrijește pe Madam Bianu sperând că, la moartea ei, îi va moșteni casa. La început, pare un schimb onorabil, mai ales având în vedere o copilărie săracă ce nu i-a deschis prea multe uși. Dar realizezi rapid că românca își merită soarta, că pasivitatea ei e incurabilă. Bătrâna are cerințe absurde, iar ea se conformează imediat. Nu are curajul sau energia să i se opună. Nu are niciun fel de altă abilitate care să-ți trezească empatia. Mi-ar fi plăcut, măcar, să o văd luând-o pe bătrână peste picior, sau păcălind-o la fel cum păcălești un copil. Nimic. Platitudine totală.

În Boris, personajul central feminin nu e doar la cheremul unei singure bătrâne, ci trebuie să dea socoteală și fiicei bătrânei, care e coordonatoarea tezei ei de doctorat. Crezând că asta e singura cale să obțină diploma, românca acceptă fără vreun protest să fie pasată ca o minge de tenis de celelalte două femei. Cea mai dureroasă imagine e cea de final, când, în absența bătrânei, tânăra se așează pe un scaun cu pisica în brațe și visează la ideea de a-i moșteni apartamentul.

În Începătorii, personajul central feminin trăiește, din nou, în umbra unei tanti care o găzduiește. Se observă aceeași conformare fără luptă. Apare, în scenă, un cățel al cărui rol e, probabil, să o umanizeze. Dar nici de data asta nu-mi câștigă empatia; oricine se înmoaie în fața unui cățel. Ultima imagine a povestirii, care încheie întreaga colecție, e a femeii care se chinuie să iasă din curte cu o valiză, încurcată de câinele care nu vrea să-i dea drumul. Poate e o metaforă a încercării de eliberare; dar chiar și așa, impresia care rămâne e cea a greutății, a obișnuinței, a inerției.

Românca e amorțită în umbra unui bărbat.

În Tatăl meu mă așteaptă la fântână, bărbatul acela e tatăl ei. După o copilărie fără tată, tânăra se hotărăște să-i ceară o mostră de ADN pe care să o trimită la laborator. Își dă întâlnire cu tatăl (lângă o fântână, se pare că în orașul ăla nu aveau destule bănci și farmacii) și îi cere să vină singur, fără noua soție. Evident că tatăl vine însoțit, iar românca ezită tot capitolul până când într-un final pleacă fără să-i ceară nimic. Nu o condamn că renunță, dar îi ia mult prea mult timp să ia o decizie.

Vă invit să citiți singuri Escapada, povestirea care dă titlul cărții. Dar vă îndrum să nu fiți naivi ca mine. Nu vă așteptați la vreun personaj feminin puternic și independent, care evadează din vreun mediu neprielnic. Așteptați-vă la un bărbat care consideră că femeia i se cuvine. Și la o femeie care nu are prea mult de spus împotrivă.

În Ai tu voie să umbli la valuri?, femeia întâlnește un tip la piscină (nu știu de ce am rămas cu impresia că e burtos). În scurt timp, acceptă ca el să îi plătească abonamentul la piscină. Apoi dezvoltă o obsesie în legătură cu cineva care i-a greșit și insistă ca noul ei iubit să-l ciomăgească. Ăsta e capitolul care m-a înfuriat cel mai mult. Femeia e o floare delicată și întreținută.

Românca e amorțită sub greutatea locului de muncă.

Când vine vorba de carieră, femeia nu își găsește niciodată locul. Totuși, având în vedere amorțelile de mai sus, tind să cred că ăsta e cazul fericit, în care cel puțin se întreține singură. Câteodată, e oropsită și lucrează pe un salar de nimic (AXN Crime). Alteori, serivicul e umilitor: în Juan, femeia are grijă de un bătrân spaniol, iar punctul culminant al aventurii ei e procurarea unor pantofi care îi fac picioarele să miroasă. Munca de birou vine neapărat la pachet cu tirania și zgârcenia lanțului de manageri (Albastru). Dar chiar și atunci când condițiile externe nu sunt total absurde, femeia face o treabă de mântuială (Dezvoltare personală).

Dezmorțire.

În apărarea Laviniei Braniște, eu cred că ea scrie despre români. Și acei români se întâmplă să fie femei. Ochiul ei critic și meticulos descoperă și penalizează felul în care societatea română trece de la un penibil la altul, de la utopia comunistă la absurditatea capitalistă. Firesc, îi e mai la îndemână să privească prin lentila unei femei.

Accept că scriitorii români vin cu bagajul Mioriței, cu o resemnare genetică în fața unei lumi în care orice zbatere e în zadar. La fel cum Hollywood nu se poate abține să nu rezolve absolut toate conflictele la finalul filmului, să-i arate pe toți bine și fericiți, literatura română nu se poate abține să nu fie cinică. Dar refuz să accept că asta e și realitatea românească.

Am cunoscut românce dezmorțite, puternice. Am avut profesoare în școala generală și în liceu care predau cu dăruire și nu lăsau salarul de nimic să le mecanizeze într-un zombi fără reacție. Am văzut artiste talentate la teatru și la televizor. Am fost pe mâna unor doctorițe pricepute. Aleg să cred că lentila noastră literară e ușor înclinată spre tragic pentru că asta ne-au învățat la școală că e artă. N-am porniri patriotice și nu cred că românii sunt atinși de mâna lui Dumnezeu. Dar cred, totuși, că suntem ok.