Povestea fetiției pierdute mi s-a părut cel mai slab volum al tetralogiei napolitane. Dacă primele trei cărți m-au ținut trează până în zori, cugetând și subliniind citate, al patrulea volum m-a plictisit. Elena se întoarce în mahalaua copilăriei și rămâne acolo până la bătrânețe. Reușește să recâștige apropierea Lilei și revedem imaginea prieteniei care le-a legat în copilărie răsfrântă în oglinda timpului: de data aceasta nu se mai joacă cu păpușile, ci se îngrijesc de cele două fetițe ale lor, Tina (fata Lilei și a lui Enzo) și Imma (fiica Elenei și a lui Nino). Relația e evident alterată. Personalitatea polarizantă a Lilei pune relația lor într-un echilibru precar. Elena aduce însă stabilitate, conștientă că singura șansă de conviețuire e să evite un conflict direct: Orice relație intensă între oameni e plină de capcane și, dacă vrei să dureze, e nevoie să înveți să le ocolești . Supunerea Elenei, deși necesară pentru ca relația lor să supraviețuiască, mi se pare acum u