Cucerită de Prietena mea genială, primul volum din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante (vezi recenzia), am citit pe nerăsuflate cel de-al doilea volum, Povestea noului nume. Dacă adolescentele Lila și Elena mi-au acaparat atenția încă din prima carte, tinerele Lila și Elena m-au câștigat definitiv în a doua. Caracterele lor, atât de opuse și totuși în echilibru atunci când se întâlnesc, conving. Le crezi. Poate că ceea ce le dă veridicitate e refuzul Elenei Ferrante de a-și plasa personajele de o parte și de alta a binelui și a răului; totul e o iluzie a perspectivei. Lila e, în același timp, genială și naivă.
Mi-a plăcut, în mod deosebit, geometria romanului: pe fondul unui timp dureros de unidirecțional în care personajele cresc și îmbătrânesc ireversibil, poveștile lor cotesc, se intersectează. Elena Ferrante pare să fie în principal un adept al ciclicității: personajele pornesc dintr-un punct la care, sub o formă sau alta, revin. Pentru cititor, aceste întoarceri dau întotdeauna de gândit; simți nevoia să închizi cartea pentru o vreme și să te lași cuprins. Povestea noului nume este, în sine, un cerc: Lina Cerullo devine Carracci, apoi revine Cerullo. Schimbarea numelui e dublată de încercarea constantă a Lilei de a-și șterge trecutul, de a se reinventa.
La începutul căsătoriei cu Stefano Carracci, un comerciant priceput care își construiește o stare materială de invidiat, Lila se prezintă drept doamna Carracci, renunțând la prenume și totodată la viața ei anterioară, marcată de lipsurile care i-au împiedicat continuarea studiilor după clasele primare. În ciuda insistențelor soțului și a partenerilor lui de afaceri, ea refuză să contribuie cu noi modele de pantofi în susținerea unei afaceri care a pornit chiar de la desenele ei din copilărie; alungă astfel imaginea fetiței ambițioase care visase cu fratele ei să deschidă o fabrică de pantofi care să-i îmbogățească. După ce mariajul ei începe să se deterioreze, Lila se detașează mai întâi simbolic de condiția sa de soție. Când aceiași parteneri de afaceri intenționează să expună una din fotografiile sale de mireasă în magazinul de pantofi de pe Piața Martirilor, ea o transformă într-un proiect de artă; își acoperă chipul atât de admirat cu fâșii de hârtie colorată; după cum observă și Michelle Solara, se șterge singură din fotografie. Drama ei se intesifică și, ca o metaforă a tumultului său interior, fotografia ia foc în condiții misterioase. Negarea condiției de soție se manifestă chiar și fizic: spre dezamăgirea lui Stefano, nu rămâne însărcinată pentru multă vreme; când, în cele din urmă, află că poartă în pântece un copil, îi mărturisește Elenei că îl simte ca pe un gol care crește în ea; la scurt timp, pierde sarcina. Într-o încercare disperată de a-i spori fertilitatea, Stefano o trimite la mare; împreună cu Elena și Pina (soția fratelui său Rino și sora lui Stefano) petrec vara la Barano, Ischia. Lila se îndrăgostește de Nino Sarratore, studentul pe care Elena l-a iubit în secret de mică. Rămâne însărcinată și, în ciuda refuzului soțului său de a crede că băiatul (Genarro, zis Rinnucio) nu îi aparține, îl părăsește pentru un scurt concubinaj cu Nino. Revine pentru scurtă vreme în casa lui Stefano, dar descoperă că el îi este acum dedicat Adei, vânzătoarea de la mezelărie. În cele din urmă, Enzo Scanno (fiul vânzătorului de fructe, care între timp se auto-educă) îi oferă protecție Lilei și fiului său; cei trei se mută împreună la San Giovanni a Teduccio. Lila lasă în urmă, fără regret, luxul vieții sale anteroiare și începe să lucreze la fabrica de mezeluri a familiei Soccavo (datorită lui Bruno Soccavo, prietenul lui Nino pe care îl cunoscuse la Ischia). Când Elena o vizitează, descoperă că vecina prietenei sale nu recunoaște nici numele fostului soț Carracci, nici cel al protectorului Scanno; în schimb, o cunoaște doar pe Lina Cerullo. Iată cum cercul se închide; însă nu e un cerc gol, Lina nu se învârte ca Sisif ca să ajungă de unde a plecat. E mai degarbă un cerc plin, un disc, umplut de substanța caracterului ei. Concluzionează singură atunci când aruncă în foc La fata blu, cartea pe care o scrisese la zece ani și pe care Elena o recuperase la moartea învățătoarei Oliviero: eram o fetiță îngâmfată.
Elena Ferrante nu supune doar individul la acest joc geometric al ciclicității. Același șablon se observă la scară mai mare: generațiile însele par să fie bucle de timp. Dacă primul volum al tetralogiei debutează cu fetițele Lila și Elena care își fac curaj să-i ceară lui don Achile, căpcăunul și cămătarul cartierului, păpușa pe care o credeau sechestrată, al doilea volum o pune pe Lila în fața monstruozității moștenite a fiului lui don Achile, acum actualul său soț: Tatăl îi crăpa pielea, îi modifica privirea, îi exploda din corp. Elena e martora acestor diformități transmise prin sânge: Văzusem cu ochii mei, în acele clipe lungi, că în Stefano sălășluia într-adevăr fantoma tatălui lui, că într-adevăr umbra lui don Achile îi umfla venele gâtului și ramificația albastră de sub pielea frunții. Observația o face să reflecte asupra propriei sorți: E posibil ca niciun părinte să nu moară niciodată, e posibil să se cuibărească în fiecare copil? Așadar, din mine chiar s-ar fi ivit mama, cu mersul ei șchiopătat, ca un destin? Acest joc gemoetric al timpului ajunge la apogeu atunci când Lila își proiectează dorința de a-l anihila pe soțul său asupra răposatului don Achile. Deși uciderea cămătarului este pusă de către autorități pe seama comunistului Alfredo Peluso, Lila insistă că asasinul a fost o femeie, lăsându-ne să ne întrebăm dacă într-adevăr are dreptate, sau încearcă să-și rescrie în propria memorie trecutul și astfel să ucidă în mintea sa sursa răului din familia Carracci: Mi-am amintit-o pe Lila când ne povestead nouă, copilelor, crima, sângele prelins pe oala de aramă, și susținea că asasinul lui don Achille nu era bărbat, ci o femeie. Ca și cum ar fi auzit și văzut, în povestea pe care ne-o spunea, forma unui corp feminin fărâmițându-se, din nevoie de ură, de răzbunare, sau de dreptate, și pierzându-și alcătuirea.
Povestea Elenei contrastează puternic cu tumultul exterior prin care trece Lila. Își continuă studiile la un liceu din Napoli, apoi absolvă Școala Normală din Pisa și tipărește prima carte. Chiar dacă, de-a lungul timpului, are mai mulți logodnici (Antonio în timpul liceului, apoi Franco și Pietro în timpul facultății), nu își întemeiază o familie până la sfârșitul celui de-al doilea volum. Adevăratele ei lupte se duc în interior: o iubire secretă pentru Nino, neîmpărtășită; dorința asiduă de a evada din mahalaua în care s-a născut; frustările și insecuritățile care o urmăresc în ascensiunea ei academică; desprinderea de orașul natal și acomodarea într-un teritoriu străin; dezamăgirea realizării că întreaga lume se află sub însemnul aceluiași tragic destin, dincolo de Napoli.
În ciuda căilor diferite în care viețile celor două prietene diverg, firul Elenei rămâne în umbra Lilei. În raport cu lungimea segmentului de timp pe care cel de-al doilea volum îl acoperă (în jur de opt ani), tinerele petrec puțin timp împreună; și totuși, scurtele perioade în care interacționează sunt puse sub lupă și ocupă majoritatea cărții. Elena mărturisește: Ce ușor e să povestesc despre mine fără Lila: timpul se liniștește și faptele demne de atenție curg de-a lungul firului anilor ca niște valize pe banda unui aeroport; le iei, le pui pe pagină și gata. Mai complicat e de povestit ce, în aceiași ani, i s-a întâmplat ei. Banda atunci încetinește, accelerează, cotește brusc, iese de pe șine. Valizele cad, se deschid, conținutul lor se împrăștie ici și colo. Lucrurile noastre se amestecă.
Aștept, cu nerăbdare, să citesc următorul volum. Vârsta celor două tinere o va depăși în curând pe a mea. Sunt curioasă cât de convingătoare e Elena Ferrante atunci când se adresează unei audiențe rămase în urmă.
Dacă ți-a plăcut această recenzie, vezi și:
Dacă ți-a plăcut această recenzie, vezi și:
- Prietena mea genială, primul volum din tetralogie.
- Cei care pleacă și cei ce rămân, cel de-al treilea volum din tetralogie.
- Povestea fetiței pierdute, cel de-al patrulea volum din tetralogie.
Comments
Post a Comment