Cei care pleacă și cei ce rămân, de Elena Ferrante. Recenzie.

Când eram copii, ne aștepta eternitatea. Vacanțele de vară erau interminabile. Trăiam în stabilitate și permanență. Dar anii trec și lucrurile se mișcă. Nu neapărat cu direcție, dar se mișcă. Timpul accelerează. Unii pleacă, alții rămân.

Cei care pleacă și cei ce rămân este al treilea volum din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante. Primul volum, Prietena mea genială (vezi recenzia), ne introduce în lumea Elenei și a Lilei, o mahala a unui Napoli violent. Le urmărim navigându-l mereu împreună; fetițele se transformă, sub ochii noștri, în femei. Dar la sfârșitul celui de-al doilea volum, Povestea noului nume (vezi recenzia), rămânem cu imaginea unei prietenii în dezechilibru: Lila, trecută printr-un divorț scandalos, are un copil de o paternitate incertă; Elena publică prima sa carte și își împlinește visul de a evada din mizeria mahalalei. Avem intuiția unei despărțiri iminente.

Începutul celui de-al treilea volum e o avertizare, o premoniție: unii, mulți, vor pleca. Elena și Lila, reunite cu puțin timp înainte de momentul în care Elena așterne pe hârtie povestea prieteniei lor, sunt martorele morții Gigliolei, una din fetele cu care crescuseră în cartier. Firul narativ revine apoi la tinerețea lor. Dar nimic nu mai e ca înainte. Dacă în primele două volume timpul se scurge în ritmul blând al copilăriei, acum anii o iau la goană, pe fondul unei lumi exterioare tot mai agitate. Comuniștii se luptă cu fasciștii. Napoli devine mic și sufocant.

Părea că orașul clocea în viscere o furie care nu putea ieși la suprafață și de aceea îl eroda sau erupea în pustule pline de venin împotriva tuturor: copii, adulți, bătrâni, oameni din alte orașe, americani de la NATO, turiști din toate naționalitățile, chiar și napolitani. Cum putea cineva să reziste în acel loc haotic și periculos, la periferie, în centru, pe coline, la poalele muntelui Vezuviu?

La fel ca în recenzia primului volum, am să evit să fac un rezumat al firului destul de complex al evenimentelor. Se întâmplă multe. Am să scriu, în schimb, despre ideile care m-au făcut, pe moment, să pun cartea deoparte și să rumeg. Despre acele capitole care m-au ținut trează până la două noaptea. Despre momentele în care am crezut că eu Elena sunt eu.

E interesantă relația Elenei cu masculinitatea. Începe prin a se supune influențelor bărbaților din viața ei. Se lasă educată de Franco Mari, logodnicul din timpul facultății. La momentul respectiv, crede cu tărie în puterea lui de a o civiliza, de a-i curăța mahalaua din vene. E intimidată de calitățile intelectuale ale bărbaților pe care îi iubește, inclusiv Nino Sarratore și Pietro Airota, cu care se căsătorește. Le râvnește aprobarea și face eforturi să se integreze în cercul lor: Și nimeni mai bine decât mine nu știa ce însemna să-ți masculinizezi propria minte ca să fie bine primită de cultura bărbaților. După o vreme, însă, odată ce își intră în rolul de soție și mamă, se răzvrătește împotriva condiției de casnică. Învinuiește cultura patriarhală pentru tragedia personală și a lumii în general. Are revelația că educația devine îndoctrinare atunci când provine dintr-o perspectivă exclusiv masculină. Dedică chiar cea de-a doua carte a carierei sale acestei teme.

Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaților, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Și pe materialismul istoric. Și pe Freud. Și pe psihanaliză și pe invidia față de penis. Și pe căsnicie, pe familie. Și pe nazism, stalinism, pe terorism. Și pe război. Și pe lupta de clasă. Și pe dictatura proletariatului. Și pe socialism. Și pe comunism. Și pe capcana inegalității. Și pe toate manifestările culturii patriarhale. Și pe toate formele de organizare. Să te opui irosirii inteligențelor feminine. Să te deculturalizezi. Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân. Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză.

La fel de interesantă e relația Elenei cu maternitatea. E ceva foarte veridic în felul ei de a o privi. În contrast, multe cărți abordează maternitatea unidimensional: femeia este fie o mamă bună (caz în care viața ei se împlinește o dată ce naște, iar abandonul său total în fața copilului e un adevăr absolut) sau e o mamă rea (caz în care își părăsește odrasla și își pierde umanitatea). Elena Ferrante surprinde însă nuanțe care plasează maternitatea între marile întrebări ale vieții, se debarasează de aparența ei bivalentă.

Încă de mică, Elena are sentimente mixte față de mama sa. Pe de o parte, șchiopătatul ei o obsedează, pare o manifestare fizică a caracterului său rigid. Defectul acesta fizic îi amintește în permanență de incapacitatea ei de a fugi de destin, de a se detașa complet de familia și locul în care s-a născut. E îngrozită de gândul de a moșteni boala mamei sau de a o transmite fiicei ei (Și dacă mama mea îmi va țâșni din pântece tocmai acum, când cred că mă aflu deja în siguranță?). În timpul celor două sarcini, Elena acuză dureri de picior, care dispar subit după naștere. Încă nu știm dacă sunt justificate, sau doar o formă de ipohondrie. Pe de altă parte, Elena nu își renegă complet mama. O recunoaște drept liderul familiei și o consideră o femeie puternică; își imaginează cu duioșie dificultatea drumului de la Napoli la Pisa pe care l-a străbătut singură pentru a-i veni în ajutor atunci când se îmbolnăvește la facultate. Brățara pe care mama sa i-o dăruiește în adolescență e o metaforă a relației lor: la un moment dat, se rupe, dar o repară. Chiar dacă nu mai auzim un volum întreg despre ea, brățara reapare în al treilea volum, la întâlnirea cu Nino. Ni se aduce aminte că sângele apă nu se face.

Elena pășește înspre maturitate și maternitate pe fondul acestei relații complicate cu propria mamă. Înainte de a se căsători, descoperă o plăcere neașteptată de a-l ține în brațe pe copilul Silviei, prietena viitoarei sale cumnate Mariarosa. Nu știm dacă sentimentele provin dintr-un instinct matern latent sau din dragostea față de Nino, pe care îl recunoaște în copil. În ciuda acestei atașări neprevăzute, plănuiește să ia anticoncepționale după căsătorie. Cedează însă la insistențele soțului și rămâne însărcinată. Suferă mult în timpul celor nouă luni și în primul an de viață al fetiței sale Dede. Nu primește cu entuziasm nici vestea celei de-a doua sarcini. Cu toate astea, e o mamă responsabilă și grijulie, își iubește fetele, le urmărește cu grijă evoluția. Dar e departe de împlinirea totală prin maternitate; Dede îi amintește de același destin inevitabil, de moștenirea pe care o primim involuntar și de care suntem incapabili să ne debarasăm: o surprinde jucându-se cu Gennaro, fiul Lilei, și cerându-i să-i dea o palmă, imitând o ceartă anterioară dintre Elena și Pietro. Se simte chiar amenințată de Dede, care pare să-i înțeleagă infidelitățile și o avertizează (cu o inocență incertă) că păpușa ei are de gând să o dea de gol în fața lui Pietro.

Relația pe care Elena o are cu mama și fiicele sale contrastează puternic cu interacțiunea dintre ea și femeile din familia soțului. Acceptă și se resemnează cu legăturile de sânge, aflate sub semnul lipsei de alegere. (De altfel, ce puteam face? Îmi spuneam că maturitatea consta în a accepta cursul pe care-l luase existența fără să te agiți prea mult). În schimb, construiește o legătură puternică cu Adele (soacra sa) și Mariarosa (cumnata sa); vede în ele reușita ei de a ieși din mahalaua napolitană și confirmarea noului statut de inelectual. Elena confirmă preferința pentru familia soțului atunci când își numește prima fată după Adele, dar refuză să dea numele mamei sale celei de-a doua fiice.

În timp ce am rezonat puternic cu Elena, n-am avut același sentiment pentru povestea Lilei. Încă sunt în cumpănă, nu știu dacă o cred. Ideea Lilei în sine îmi place -- ea e cea genială (chiar dacă autoarea îi atribuie explicit acest rol Elenei în primul volum, orice cititor știe că nu asta îi e adevărata intenție), iar genialitatea se plătește. Oamenii echilibrați n-au cum să fie geniali, tocmai pentru că nu ies din tipar. Lila e un amestec ciudat de ingeniozitate, nebunie, imprevizibilitate, răutate, inteligență. Iată cum o descrie, spre exemplu, Pietro: [...] că era, da, extraordinar de inteligentă, că era, da, foate captivantă, dar inteligența ei era una prost utilizată -- inteligența malignă care seamănă discordie și urăște viața -- și farmecul ei era cel mai insuportabil, farmecul care supune și împinge la ruină. Lila e cea care o intrigă și o inspiră pe Elena să scrie cele patru volume. Înțeleg și respect nevoia unui astfel de personaj. Dar este ceva, pe care nu l-am identificat exact, care o face ireală. Poate e vorba de inconsecvența ei exagerată: dacă în primul volum e cea mai invidiată din cartier, femeie cu gust și antreprenoare, în al treilea volum ajunge la marginea ierarhiei sociale, muncind într-o fabrică de salamuri. E vulgară, invidioasă, iar implicarea ei în societate are efecte chestionabile în cel mai bun caz. Singurul fir care leagă cele două extreme e faptul că toți din jur sunt fermecați de inteligența ei, la care cititorul nu are prea mult acces. Îmi amintesc un episod anume în care cele două prietene o vizitează pe profesoara Galiani, protectoarea Elenei din liceu. Lila scrisese un manifest sindical care ajunsese în mâinile acestei profesoare comuniste, iar ea se dovedește acaparată de presupusa pricepere cu care Lila redactase documentul. În ciuda atitudinii necioplite a Lilei, Galiani o ignoră total pe Elena (pe care o tratase ca pe fiica ei în timpul liceului) și îi refuză chiar copiată semnată a primei sale cărți. Toată scena mi s-a părut nejustificată.

Chiar dacă Lila nu e credibilă în ochii mei, reacțiile pe care i le stârnește Elenei mi se par firești. Ea e la fel de bulversată ca mine în fața comportamentului prietenei sale: Am ascultat-o tot timpul, copleșită. Nu aveai cum să fii liniștită în preajma ei. Fiecare punct stabil al relației noastre mai devreme sau mai târziu devenea o formulă provizorie, imediat i se zdruncina ceva în cap care o dezechilibra și mă dezechilibra și pe mine. Recunoaște în sinea ei de mai multe ori că și-ar dori-o moartă și, în același timp, recunoaște că o iubește mai mult decât pe oricine.

Sper ca ultimul volum să fie un fel de revelație, să mă ajute să înțeleg enigma Lilei, să descopăr acel fir al continuității care deocamdată lipsește. Și totuși, nu aștept să-l termin de citit, m-am atașat prea mult de personaje. Dar, dacă am învățat ceva din acest volum, e că unii pleacă, iar alții rămân.

Dacă ți-a plăcut această recenzie, vezi și:

• Prietena mea genială, primul volum din tetralogie.
• Povestea noului nume, cel de-al doilea volum din tetralogie.
• Povestea fetiței pierdute, cel de-al patrulea volum din tetralogie.