Povestea fetiției pierdute mi s-a părut cel mai slab volum al tetralogiei napolitane. Dacă primele trei cărți m-au ținut trează până în zori, cugetând și subliniind citate, al patrulea volum m-a plictisit.
Elena se întoarce în mahalaua copilăriei și rămâne acolo până la bătrânețe. Reușește să recâștige apropierea Lilei și revedem imaginea prieteniei care le-a legat în copilărie răsfrântă în oglinda timpului: de data aceasta nu se mai joacă cu păpușile, ci se îngrijesc de cele două fetițe ale lor, Tina (fata Lilei și a lui Enzo) și Imma (fiica Elenei și a lui Nino). Relația e evident alterată. Personalitatea polarizantă a Lilei pune relația lor într-un echilibru precar. Elena aduce însă stabilitate, conștientă că singura șansă de conviețuire e să evite un conflict direct: Orice relație intensă între oameni e plină de capcane și, dacă vrei să dureze, e nevoie să înveți să le ocolești.
Supunerea Elenei, deși necesară pentru ca relația lor să supraviețuiască, mi se pare acum ușor iritantă. Atitudinea aceasta e justificabilă în primele volume. În copilărie, fetița timidă e fermecată de curajul Lilei. În adolescență, neîncrederea în sine stârnește admirația pentru dezinvoltura celeilalte. Banalitatea muncii școlare își găsește antidotul în viața mondenă a Lilei, căsătorită de tânără. Pe fondul constrângerilor pricinuite de conviețuirea cu părinții, Elena e acaparată de perspectiva unei aventuri alături de prietena sa. Totul face legitim parte din naivitatea și aspirațiile vârstei. Dar, odată ce Elena reușește să se desprindă de mahala, odată ce intră în cercuri culte și devine scriitoare, supunerea ei în fața Lilei și insistența de a păstra o prietenie în dezechilibru e greu de înțeles. Și totuși, îi permite Lilei să-i ironizeze noul statut, să intervină în relația cu propriile ei fice și să o țină în umbră, ascunzându-i lucruri în mod evident. Asta îmi amintește de un citat din Iona, de Marin Sorescu: Un sfert din viață îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri și praf. Totul curge așa de repede și noi tot mai facem legături între subiect și predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieții, așa cum ne vine exact, să nu mai încercîm să facem legături care nu țin.
Proximitatea lor fizică e aproape sufocantă -- Elena locuiește în apartamentul de deasupra Lilei și e târâtă involuntar în toate problemele acesteia. Rămâne pe loc până la bătrânețe, în ciuda resurselor și relațiilor pe care le dobândește. Nu sunt deloc de acord cu pretextul său că locul natal îi oferă contactul cu realitatea de care un scriitor are nevoie. Nu ar fi mult mai firesc să-și dorească să colinde lumea, să întâlnească oameni, să acumuleze experiențe, să asimileze idei noi? În schimb, alege lumea îngustă a Lilei și ține cu dinții la o relație care o trage în jos. De-a lungul întregii lecturi, n-am făcut decât să-i șoptesc Elenei: Hai, pleacă odată!
Cartea n-a fost, totuși, o risipă totală de timp. Cum am scris și în recenzia volumului precedent, mă încântă felul în care Elena Ferrante abordează feminitatea și maternitatea. Personajele sale nu sunt niciodată de o parte sau alta a unei bariere clare. Elena își iubește și detestă mama în același timp; nu știe ce simte în fața urmelor eredității ei. Dacă în timpul primelor două sarcini e disperată când simte dureri de picior, după moartea ei pare chiar să mimeze cu duioșie (cel puțin din punctul de vedere al Lilei) un șchiopătat subtil care-i amintește de defectul mamei (Trebuie să controlez umbra asta -- pe mama mea, pe toate strămoașele noastre -- sau trebuie s-o las să se dezlănțuie?). Relația cu fiicele sale e la fel de greu de definit: se străduiește să-și îndeplinească rolul de mamă, dar recunoaște că nu-i aduce întotdeauna împlinire: N-am suportat nici acea șușoteală. Nu mai suportam nimic: copilăria lor, rolul lor de mamă, gângurerile Immei.
Prin vocea Lilei, Elena Ferrante recunoaște explicit efortul ei de a construi personaje multidimensionale, de a surprinde viața în toată complexitatea ei: Numai în romane proaste oamenii cred mereu lucrul corect, spun mereu ce trebuie, fiecare efect are o cauză clară, lumea se-mparte între cei simpatici și cei antipatici, cei buni și cei răi, totul până la urmă, te consolează.
După această definiție, tetralogia napoitană e o serie reușită. De-a lungul celor două volume, te cerți și te împaci cu niște personaje cât se poate de reale. Femei construite de o femeie.
Dacă ți-a plăcut această recenzie, vezi și:
După această definiție, tetralogia napoitană e o serie reușită. De-a lungul celor două volume, te cerți și te împaci cu niște personaje cât se poate de reale. Femei construite de o femeie.
Dacă ți-a plăcut această recenzie, vezi și:
- Prietena mea genială, primul volum din tetralogie.
- Povestea noului nume, cel de-al doilea volum din tetralogie.
- Cei care pleacă și cei ce rămân, cel de-al treilea volum din tetralogie.
Comments
Post a Comment