Am citit, acum vreo doi ani, una din cărțile Aurorei Liiceanu: Prin perdea. Nu sunt critic literar și n-am mai citit un comentariu din liceu, așa că nu pot vorbi despre ea decât ca un cititor păgân. De fapt, ca să fiu sinceră, nu-mi amintesc prea mult din carte. Dar am rămas cu o idee care, involuntar și iremediabil, face acum parte din bagajul meu permanent.
În primul capitol al cărții, Micuțisme și micuți, Aurora Liiceanu descrie atitudinea lui Constantin Noica față de meseria ei de psiholog:
Se întâmplase să contribuie la nefericirea mea și afirmația lui Constantin Noica, care, referindu-se la psihologie, mi-a spus cu un aer de superioritate tolerată și cu multă îngăduință că mă ocup de «micuțisme». Adică de destine omenești, de X, Y, Z etc., deci de micile vieți separate, individuale, obscure. Desigur că în subtextul expresiei lui stătea convingerea că incapacitatea psihologului de a se ridica la concept, rămânerea în concretul uman, îi dă psihologiei, fără drept de apel, un statut de inferioritate.
Mai auzisem cuvintele lui Noica, în altă formă și poate altă limbă. Dar cuvântul scris are un efect amplificator, cel puțin asupra mea. Lucrurile scrise devin mai adevărate. Ridicolul devine mai ridicol. Aroganța în scris desfigurează. Am decis atunci, cu toată îndârjirea, că sunt, cu demnitate, o persoană a micuțismelor.
Comments
Post a Comment