Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee. Impresii.

Literatură americană modernă. Scrisă în anii '60 de o autoare din Deep South (America... adâncă? America tradițională? America votanților lui Trump?) dintr-o perspectivă dublă: vocea narativă a fetiței de acum 30 de ani se confundă cu cea a femeii din prezentul cărții. Jean-Louise Finch (poreclită Scout) navigează împreună cu fratele său Jem lumea din Maycomb (un târg?) aflat în statul Alabama. Orfani de mamă, cei doi sunt crescuți de tatăl lor, Atticus Finch, un avocat cu principii care luptă împotriva segregării rasiale.

E o carte pe care majoritatea școlilor din America o predau, deși începe să fie controversată din cauza limbajului rasial dur. Se pare că nu mai e politically correct să fii historically correct. Ah cât urăsc romgleza. Dar câteodată n-ai ce-i face, limba română nu ține pasul.

Despre pierderea inocenței

Cartea asta nu a primit premiul Pulitzer degeaba. E materie grea: discriminare rasială, stratificare socială, abuz. În timp ce temele astea sunt abordate dintr-un unghi specific istoriei americane, ideea cu care am rezonat eu ca muritor român e tragedia pierderii inocenței.

Personajele fac aluzie, din când în când, la o pasăre care trăiește în America de Nord (mockingbird, de unde și titlul original To Kill a Mockingbird). Copiilor li se spune, atunci când primesc arme de Crăciun (da, li se dă un pistol pe mână la doar 10 ani), că e păcat să ucizi o pasăre cântătoare. Ideea asta devine o metaforă a minorității negre, victimă a discriminării rasiale, dar și a vieții copiilor. La început, privesc cu inocență și nedumerire, cumva detașați prin naivitatea copilăriei, la injustițiile din jurul lor. Când tatăl lor acceptă să-l reprezinte în sala de judecată pe Tom Robinson, un negru acuzat că a abuzat fizic o femeie albă, întreaga familie Finch devine inevitabil implicată în problema polarizantă a discriminării rasiale. Pe măsură ce procesul evoluează, copiii conștientizează tot mai mult nedreptățile sociale și sunt târâți, fără voia lor, în mijlocul evenimentelor.

Complexul de superioritate

E interesant să observi, din perspectiva unui român, cum americanii de origine europeană se confruntă cu o problemă exact opusă nouă. În afară de Dan Puric și poate încă vreo doi-trei patrioți cărunți, noi românii avem complexul de inferioritate. Da, domnule, la ei nu există așa ceva. La ei nu se fură. La ei se muncește. La ei industria merge. Înlocuiește ei cu ce vrei: unguri, germani, americani. Noi ne dăm bătuți de când ne naștem. Și nu e neapărat umilință sau smerenie; e un fel de blazare sau renunțare care ni s-a insuflat de mici. O inferioritate care ne curge în vine prin virtuatea simplului fapt că ne-am născut pe longitudinea 24 est.

Americanii de origine europeană duc, în schimb, o altă luptă. Istoria lor e pătată de infatuare. Spiritul lor temerar i-a transformat, în același timp, în cuceritori și asupritori. Iluzia de superioritate a adus drama sclaviei, pe care încă nu au rezolvat-o. Atât de mult din energia lor ca popor încă se îndreaptă spre a corecta oribilitățile pe care le-au făcut. Încă nu au înțeles cum să dozeze eforturile de compensare; câteodată fac prea puțin și, drept urmare, copiii negrii încă cresc în școli segregate; câteodată fac prea mult și atunci bărbatul alb se răzvrătește și-l alege pe Trump.

E greu de orice parte a istoriei. Dar știu că nu vrei lecții de istorie de la mine. Așa că te las să citești cartea :)