Prietena mea genială, de Elena Ferrante. Recenzie.

În ultima vreme, au început să mă intereseze femeile care scriu despre femei. Probabil e o răbufnire după n-șpe ani de școală românească în care am consumat doar literatură scrisă de bărbați despre bărbați. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un nume de autoare pe listele de lectură din liceu. Cu excepția Vitoriei Lipan și a Otiliei lui Călinescu, mi-e greu să numesc personaje feminine cu adevărat memorabile, fie ele scrise chiar și de un bărbat. (Și dacă tot suntem la capitolul frustrări din copilărie, trebuie să menționez că toate cărțile acelea alese grijului de vreun nene sau vreo tanti ministru veneau la pachet cu un comentariu sec ce trebuia înghițit și regurgitat în caz de examen.)

De când am luxul de a citi cărți alese de mine, constat cu bucurie precaută că literatura română a început să crească ovare. De exemplu, Escapada Laviniei Braniște oferă o perspectivă autentic feminină asupra vieții cotidiene românești și observă raporturi interesante între femei: unele de prietenie, altele de interes. Deși personajele centrale feminine încep așadar să se contureze în literatura românească, încă nu s-au dezmorțit complet. N-am întâlnit vreun caracter puternic sau care măcar să-mi câștige empatia. Femeile din cartea românească sunt încă sub blestemul Mioriței, al unei resemnări ancestrale, ca o boală genetică. E timpul ca literatura română să-și împrospăteze sângele, să renunțe la incestul ăsta al cărților blazate și al filmelor despre nimic, cu scene lungi într-un apartament ticsit.

Când am dat peste Prietena mea genială și am citit cuvintele autoarei pe coperta din spate, mi-am dat seama că am găsit refugiul pe care îl căutam; o carte scrisă de o femeie despre femei curajoase:

Când eram mică – pe la doisprezece-treisprezece ani –, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou și lucrul ăsta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani, am început să scriu povești despre fete curajoase aflate în situații dificile. Însă am rămas cu convingerea – e adevărat, tot mai accentuată – că cei mai mari povestitori sunt bărbații și că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povestești ca ei.

N-am să fac un rezumat al cărții. Multe personaje fac multe chestii. Cartea începe chiar cu un index de personaje, din cauza căruia am contemplat pentru câteva secunde bune ideea să o las baltă. Încă îmi amintesc traumatizanta experiență din clasa a patra de a citi Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, când am umplut două vocabulare (mai țineți minte carnețelele alea mici de cuvinte?) doar cu numele personajelor. Dar am tras aer în piept și mi-am spus că, dacă am pretenția să citesc despre personaje feminine complexe și bine conturate, trebuie să intru în horă. Pentru context, am să redau sinopsis-ul de pe copertă:

[...] Prietena mea genială este o poveste complexă și emoționantă despre două prietene, Elena și Lila. Acțiunea romanului este plasată în anii 1950, în mahalalele unui Napoli cenușiu. Elena și Lila cresc împreună pe străzile pe care se duc războaiele între bande rivale și învață să aibă încredere deplină una în cealaltă. Prietenia lor rămâne profundă, în ciuda drumurilor diferite pe care le va purta destinul.

Aș preciza, în plus, că Prietena mea genială e primul volum dintr-o tetralogie care urmărește viața celor două prietene, incluzând copilăria și adolescența. E scrisă din perspectiva Elenei, care își așterne amintirile după șaizeci de ani, când Lila decide să dispară subit. Ca și cum ar încerca să o aducă înapoi, sau cel puțin să se opună ideii că Lila a reușit să șteargă orice urmă.

Sunt sigură că un critic literar ar putea aprecia valoarea romanului pe multe fronturi. Ca necunoscător, am observat și eu câteva lucruri. În ciuda firului narativ destul de complicat, Elena Ferrante scrie destul de la obiect. Își exprimă explicit preferința pentru brevitate printr-un fel de artă poetică: la un moment dat, Elena (personajul) primește o scrisoare de la Lila și petrece o noapte întreagă admirându-i cu oarecare invidie stilul concis și totuși plin de substanță. Suprapunerea asta dintre Elena cea care scrie și Elena cea din carte mă gâdilă intelectual, cu atât mai mult cu cât Elena Ferrante e doar un pseudonim (numele adevărat al autoarei nu a fost publicat). Tind să o iau ca pe o mărturisire că romanul e mai auto-biografic decât pare la prima vedere. Nici nu prea contează care e adevărul, atâta timp cât misterul din jurul lui stârnește o conversație interesantă.

Dinamica dintre Elena și Lila e atât de bine construită, încât mi-e greu să cred că aș putea îndrăgi cele două personaje la fel de mult în izolare. Sunt, în continuu, într-o competiție sănătoasă; îndrăzneala uneia alimentează curajul celeilalte. Prietenia lor se leagă în copilărie când, din dorința de a-și recupera păpușa pe care o credeau sechestrată de căpcăunul mahalalei (don Achile cămătarul), își fac curaj pe casa scării să îi bată la ușă. Felul în care fetele urcă scările spre apartamentul lui pare o metaforă a viitoarei lor prietenii. Lila e cea care ia inițiativa, face primii pași și o trage pe Elena după ea. Apoi, când mai are doar câteva trepte, cedează și are nevoie de încurajarea celeilalte. Elena, deși terifiată la început, o sprijină și duce lucrurile până la capăt.

Aceeași dinamică le urmărește până la sfârșitul adolescenței (care coincide cu finalul cărții). La școală, Lila e foarte precoce. Își uimește profesorii și își frustrează colegii. Elena se străduiește să țină pasul și, conștientă de efectul pozitiv al Lilei asupra notelor sale, o ține aproape. Astfel, cresc apropiate, râvnind la lucruri pe care să le dobândească împreună. Pe măsură ce înaintează în vârstă, visurile lor evoluează: de la cufere cu aur la prima carte pe care vor să o scrie împreună, La fata blu. (Titlul ăsta, habar n-am de ce, mi-a dat un sentiment așa de cald!) Drumurile lor încep să se bifurce când Lila e obligată să ajute mica afacere a familiei, iar Elena reușește să-și continue studiile. Iată cum Lila se oprește, din nou, în capul scării, și are nevoie de prietena ei ca să nu se piardă în mediocritatea mahalalei. Elena devine o elevă strălucită, admirată de profesori și invidiată de colegi.

Lila e prima din cele două care deschide drumul spre maturitate. Ingeniozitatea ei în cizmăria tatălui transformă afacerea într-o mică fabrică de pantofi. Devine curtată de mai mulți bărbați importanți din oraș și obține statut social prin logodna cu bogatul proprietar al mazelăriei din cartier. Este, oare, o coincidență că bărbatul cu care se căsătorește la finalul cărții este fiul răpostaului don Achile? Ciclicitatea asta e o altă bomboană intelectuală. Așteptarea mea e că, în următoarea carte, Lila va avea nevoie de Elena cea întârziată. Și că Elena, încă o dată, îi va întinde mâna (de data asta să-l înfrunte pe fiul lui don Achile?).

Momentul meu preferat e când Lila, înainte de nuntă, recunoaște că rolurile s-au inversat. Pe parcursul întregii cărți, autoarea ne convinge că Lila este prietena genială, ca mai apoi să ne surprindă prin dialogul celor două fete:

[Lila] A stat tăcută puțin timp privind fix apa care strălucea în vas, apoi a spus:
— Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.
— Încă doi ani: apoi iau diploma și am terminat.
— Nu, să nu termini niciodată: îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.
Am zâmbit nervos, apoi am spus:
— Mulțumesc, dar, la un anumit moment, școlile se termină.
— Nu pentru tine: tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei.

Și iată cum literatura poate fi mai puțin cinică. Prietenea mea genială e dovada că femeia poate ocupa un rol central într-o îndeletnicire scriitoricească. Dacă i se dă voie de cel/cea cu condeiul în mână, ea știe (în ciuda unei societăți violente și fundamental patriarhale pe care am ignorat-o complet în naiva mea recenzie) să îndrăznească a deveni cea mai bună dintre toți, bărbați și femei.

Dacă ți-a plăcut această recenzie, vezi și:

• Povestea noului nume, cel de-al doilea volum din tetralogie.
• Cei care pleacă și cei ce rămân, cel de-al treilea volum din tetralogie.
• Povestea fetiței pierdute, cel de-al patrulea volum din tetralogie.