Skip to main content

Prin perdea, de Aurora Liiceanu. Gând de carte.

Am citit, acum vreo doi ani, una din cărțile Aurorei Liiceanu: Prin perdea. Nu sunt critic literar și n-am mai citit un comentariu din liceu, așa că nu pot vorbi despre ea decât ca un cititor păgân. De fapt, ca să fiu sinceră, nu-mi amintesc prea mult din carte. Dar am rămas cu o idee care, involuntar și iremediabil, face acum parte din bagajul meu permanent.

În primul capitol al cărții, Micuțisme și micuți, Aurora Liiceanu descrie atitudinea lui Constantin Noica față de meseria ei de psiholog:

Se întâmplase să contribuie la nefericirea mea și afirmația lui Constantin Noica, care, referindu-se la psihologie, mi-a spus cu un aer de superioritate tolerată și cu multă îngăduință că mă ocup de «micuțisme». Adică de destine omenești, de X, Y, Z etc., deci de micile vieți separate, individuale, obscure. Desigur că în subtextul expresiei lui stătea convingerea că incapacitatea psihologului de a se ridica la concept, rămânerea în concretul uman, îi dă psihologiei, fără drept de apel, un statut de inferioritate.

Mai auzisem cuvintele lui Noica, în altă formă și poate altă limbă. Dar cuvântul scris are un efect amplificator, cel puțin asupra mea. Lucrurile scrise devin mai adevărate. Ridicolul devine mai ridicol. Aroganța în scris desfigurează. Am decis atunci, cu toată îndârjirea, că sunt, cu demnitate, o persoană a micuțismelor. 

Comments

Popular posts from this blog

Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee. Impresii.

Literatură americană modernă. Scrisă în anii '60 de o autoare din Deep South (America... adâncă? America tradițională? America votanților lui Trump?) dintr-o perspectivă dublă: vocea narativă a fetiței de acum 30 de ani se confundă cu cea a femeii din prezentul cărții.  Jean-Louise Finch (poreclită Scout)  navigează împreună cu fratele său Jem  lumea din  Maycomb (un târg?) aflat în statul Alabama. Orfani de mamă, cei doi sunt crescuți de tatăl lor, Atticus Finch , un avocat cu principii care luptă împotriva segregării rasiale. E o carte pe care majoritatea școlilor din America o predau, deși începe să fie controversată din cauza limbajului rasial dur. Se pare că nu mai e politically correct să fii historically correct. Ah cât urăsc romgleza. Dar câteodată n-ai ce-i face, limba română nu ține pasul. Despre pierderea inocenței Cartea asta nu a primit premiul Pulitzer degeaba. E materie grea: discriminare rasială, stratificare socială, abuz. În timp ce temel...

Prietena mea genială, de Elena Ferrante. Recenzie.

În ultima vreme, au început să mă intereseze femeile care scriu despre femei. Probabil e o răbufnire după n -șpe ani de școală românească în care am consumat doar literatură scrisă de bărbați despre bărbați. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un nume de autoare pe listele de lectură din liceu. Cu excepția Vitoriei Lipan și a Otiliei  lui Călinescu, mi-e greu să numesc personaje feminine cu adevărat memorabile, fie ele scrise chiar și de un bărbat. (Și dacă tot suntem la capitolul frustrări din copilărie, trebuie să menționez că toate cărțile acelea alese grijului de vreun nene sau vreo tanti ministru veneau la pachet cu un comentariu sec ce trebuia înghițit și regurgitat în caz de examen.) De când am luxul de a citi cărți alese de mine, constat cu bucurie precaută că literatura română a început să crească ovare. De exemplu, Escapada Laviniei Braniște oferă o perspectivă autentic feminină asupra vieții cotidiene românești și observă raporturi interesante între femei: unele de...

Povestea noului nume, de Elena Ferrante. Recenzie.

Cucerită de  Prietena mea genială , primul volum din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante ( vezi recenzia ), am citit pe nerăsuflate cel de-al doilea volum, Povestea noului nume.  Dacă adolescentele Lila și Elena mi-au acaparat atenția încă din prima carte, tinerele Lila și Elena m-au câștigat definitiv în a doua. Caracterele lor, atât de opuse și totuși în echilibru atunci când se întâlnesc, conving. Le crezi. Poate că ceea ce le dă veridicitate e refuzul Elenei Ferrante de a-și plasa personajele de o parte și de alta a binelui și a răului; totul e o iluzie a perspectivei. Lila e, în același timp, genială și naivă. Mi-a plăcut, în mod deosebit, geometria romanului: pe fondul unui timp dureros de unidirecțional în care personajele cresc și îmbătrânesc ireversibil, poveștile lor cotesc, se intersectează. Elena Ferrante pare să fie în principal un adept al ciclicității: personajele pornesc dintr-un punct la care, sub o formă sau alta, revin. Pentru cititor, aceste înto...