Despre Micuțisme

Am cumpărat cartea asta pentru că titlul mi s-a părut genial. Tot spațiul dintre gândurile mele . Are cumva o încărcătură puternică, e atât de multi-dimensional: spațiul ca spațiu, spațiul în timp, spațiul în abstract. Întotdeauna am fost de părere că o carte e la fel de puternică precum sentimentele pe care le stârnește în tine. Iar cartea asta promite destul de mult. Pe lângă titlu, uită-te la copertă: un astronaut, o fântână, o muscă atârnată cu capul în jos. Începi să simți și să gândești înainte să deschizi cartea. S-a ridicat cartea la nivelul așteptărilor? Alor mele da, ce-i drept pentru că am știut la ce să mă aștept. Am citit deja destul de multe cărți scrise de autori contemporani tineri (vezi, de exemplu, recenzia pentru Escapada, de Lavinia Branșite ). Majoritatea autorilor par să se limiteze acum la povestioare scurte, ușor digerabile de o audiență cu putere de concentrare tot mai redusă. Ce să-i faci, se mișcă și ei cu vremea. Nimeni nu le-ar citi un bildungsroman.

Povestea fetiției pierdute mi s-a părut cel mai slab volum al tetralogiei napolitane. Dacă primele trei cărți m-au ținut trează până în zori, cugetând și subliniind citate, al patrulea volum m-a plictisit. Elena se întoarce în mahalaua copilăriei și rămâne acolo până la bătrânețe. Reușește să recâștige apropierea Lilei și revedem imaginea prieteniei care le-a legat în copilărie răsfrântă în oglinda timpului: de data aceasta nu se mai joacă cu păpușile, ci se îngrijesc de cele două fetițe ale lor, Tina (fata Lilei și a lui Enzo) și Imma (fiica Elenei și a lui Nino). Relația e evident alterată. Personalitatea polarizantă a Lilei pune relația lor într-un echilibru precar. Elena aduce însă stabilitate, conștientă că singura șansă de conviețuire e să evite un conflict direct:  Orice relație intensă între oameni e plină de capcane și, dacă vrei să dureze, e nevoie să înveți să le ocolești . Supunerea Elenei, deși necesară pentru ca relația lor să supraviețuiască, mi se pare acum u

Când eram copii, ne aștepta eternitatea. Vacanțele de vară erau interminabile. Trăiam în stabilitate și permanență. Dar anii trec și lucrurile se mișcă. Nu neapărat cu direcție, dar se mișcă. Timpul accelerează. Unii pleacă, alții rămân. Cei care pleacă și cei ce rămân este al treilea volum din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante. Primul volum, Prietena mea genială ( vezi recenzia ), ne introduce în lumea Elenei și a Lilei, o mahala a unui Napoli violent. Le urmărim navigându-l mereu împreună; fetițele se transformă, sub ochii noștri, în femei. Dar la sfârșitul celui de-al doilea volum, Povestea noului nume ( vezi recenzia ), rămânem cu imaginea unei prietenii în dezechilibru: Lila, trecută printr-un divorț scandalos, are un copil de o paternitate incertă; Elena publică prima sa carte și își împlinește visul de a evada din mizeria mahalalei. Avem intuiția unei despărțiri iminente. Începutul celui de-al treilea volum e o avertizare, o premoniție: unii, mulți, vor pleca. Ele

Cucerită de  Prietena mea genială , primul volum din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante ( vezi recenzia ), am citit pe nerăsuflate cel de-al doilea volum, Povestea noului nume.  Dacă adolescentele Lila și Elena mi-au acaparat atenția încă din prima carte, tinerele Lila și Elena m-au câștigat definitiv în a doua. Caracterele lor, atât de opuse și totuși în echilibru atunci când se întâlnesc, conving. Le crezi. Poate că ceea ce le dă veridicitate e refuzul Elenei Ferrante de a-și plasa personajele de o parte și de alta a binelui și a răului; totul e o iluzie a perspectivei. Lila e, în același timp, genială și naivă. Mi-a plăcut, în mod deosebit, geometria romanului: pe fondul unui timp dureros de unidirecțional în care personajele cresc și îmbătrânesc ireversibil, poveștile lor cotesc, se intersectează. Elena Ferrante pare să fie în principal un adept al ciclicității: personajele pornesc dintr-un punct la care, sub o formă sau alta, revin. Pentru cititor, aceste întoarceri da

În ultima vreme, au început să mă intereseze femeile care scriu despre femei. Probabil e o răbufnire după n -șpe ani de școală românească în care am consumat doar literatură scrisă de bărbați despre bărbați. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un nume de autoare pe listele de lectură din liceu. Cu excepția Vitoriei Lipan și a Otiliei  lui Călinescu, mi-e greu să numesc personaje feminine cu adevărat memorabile, fie ele scrise chiar și de un bărbat. (Și dacă tot suntem la capitolul frustrări din copilărie, trebuie să menționez că toate cărțile acelea alese grijului de vreun nene sau vreo tanti ministru veneau la pachet cu un comentariu sec ce trebuia înghițit și regurgitat în caz de examen.) De când am luxul de a citi cărți alese de mine, constat cu bucurie precaută că literatura română a început să crească ovare. De exemplu, Escapada Laviniei Braniște oferă o perspectivă autentic feminină asupra vieții cotidiene românești și observă raporturi interesante între femei: unele de pri

Nu demult, eram în căutarea unei cărți ușoare, cu care să adorm în mână. Preferabil niște schițe. Cu resemnare, fac parte din generația amorțită de Internet, care trebuie să depună eforturi intelectuale notabile ca să poată urmări un fir narativ mai lung de câteva pagini. Pe principiul  ain't nobody got time for that . Am dat peste Escapada , cartea Laviniei Braniște. Descrierea se potrivea criteriului meu de carte de noptieră (De fapt, vorba vine de noptieră. Cu aceeași resemnare, fac parte din generația care preferă să evite efortul de a se deplasa până la librărie sau de a șterge praful din bibliotecă. Aleg să-mi înghesui pornirile intelectuale pe un Kindle. Apropo de asta, de ce niciun site românesc nu vinde e-book-uri în format .mobi pentru Kindle? De ce trebuie să hack-uiesc tot timpul alte formate dubioase și să mă simt aiurea în ciuda faptului că am plătit pentru carte?). Așadar, cartea de noptieră  avea următoarea descriere: povestiri relativ scurte.  Întruchipări al